În ziua ce ne naştem începem să murim...

   Chiar din primele secunde de viaţă, ea e alături şi  începe a veghea asupra  noastră.
   Cînd suntem mici, nu-i observăm prezenţa şi chiar avem concepţii vagi despre ea. Însă ea ne veghează, ne înconjoară, ne caută locurile vulnerabile, iar uneori, tot ea ne întăreşte aceste  „călcîie ale lui Ahile”.
 E mereu alături. Merge la botez cu noi, ca să ne însemne în catastiful ei după nume. Merge la grădiniţă,  e alături de noi  cînd ne jucăm  în nisip cu micii prieteni. Mai apoi, ne însoţeşte la şcoală, la primele lecţii de viaţă şi...extrema ei.
   În timpul adolescenţei, cînd ajungem piept la piept cu unele probleme, ne apropiem foarte mult de ea...şi uneori, avem impresia că e unica salvare, iar ea nu ezită să ne ademenească . Însă există persoane puternice şi sub influenţa lor, ne dezicem de ideea iniţială şi o respingem...dar ea, ca şi mai înainte, îşi aşteaptă liniştită timpul...
   Trec ani. Noi devenim mai maturi şi odată cu această trecere a timpului se modifică şi ea. Devine mai agresivă şi mai neîndurătoare. Se vede că anii de aşteptare influenţează şi asupra ei. Nu mai este la fel de pasivă ca la început şi răsuflecîndu-şi mînecile începe să-şi adune roada...
   Spre sfîrşit, cînd suntem bătrîni şi vlăguiţi, ne mirăm cînd o vedem atît de aproape. Ne întrebăm de unde a apărut şi cum de a ştiut că-i timpul să sosească...Deşi, e nerăbdătoare şi are mult de lucru, ea, totuşi, ne mai dă cîtevai minute de răgaz, pentru a conştientiza că de fapt ea e mereu  alături de noi şi că o viaţă întreagă a aşteptat această clipă. Clipa cînd îţi i-a mîna slăbită în degetele-i noduroase şi reci şi te duce în lumea ei....