Despre ploaie...

Ştiu...din nou veţi spune că e un eseu siropos şi plin de nostalgie, dar...nu pot să nu scriu...ea e de vină, ploaia, ea e cea care mă inspiră...

Plouă... A început încă din noapte şi continuă să plouă... O ploaie rece, cu picături mari, care biciuesc frunzele îngălbenite ale plopilor, pînzele întinse ale umbrelelor şi obrajii celor care s-au încumetat să iasă afară.

Dimineaţa aceasta, m-am trezit de la melodia ce o produc picăturile de ploaie, lovindu-se în geam şi de la zgomotul maşinilor ce „înoată” pe străzi. Încă cu ochii închişi, mi-am dat seama că toate planurile făcute pe ziua de azi se amînă şi că, în sfărşit, voi avea o zi doar pentru mine.

Azi nu fac nimic, nu lukrez,  nu învăţ, nu mă grăbesc nicăieri... Azi pun pe toate reţelele sociale statusul: „Nu deranjaţi!”... Azi pun pauză la tot şi vreau doar să-mi pierd timpul...

În astfel de zile  nu-mi doresc nimic mai mult decît să rămîn în pijamaua caldă, să aleg un film bun, să mă bag înapoi în pătucul care încă mai păstrează căldura corpului şi visele de astă noapte, să-mi cuprind jucăria de pluş şi să-mi petrec ziua cu mine însumi.

Mai am şi cîtevai vise, care în astfel de zile se acutizează...

În astfel de zile, mai mult ca oricînd vreau acasă, vreau la mama, mi se face dor de mirosul copacilor uzi din grădina mea, de tapetele roz  din camera mea şi de patul plin cu jucării care stau cuminţi şi mă aşteaptă.

...Şi poate nu sunt unica, dar ploaia e unicul fenomen în  care mă regăsesc. Ea poate descrie toate stările mele sufleteşti. Ploaia îmi este prietenă încă din copilărie şi doar ei îi pot încredinţa cele mai mari secrete...Ador ploaia!

Descântec de ploaie

Ana Blandiana
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, 
Înnebunitele ploi şi ploile calme, 
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, 
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, 
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, 
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, 
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi, 
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat, 
Dar lasă-mă atunci când plouă, 
Numai atunci când plouă, 
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie". 
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă 
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, 
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt 
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu 
Eşti departe plecat şi eu te aştept, 
Şi tu ştii că te-aştept, 
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept 
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu, 
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, 

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător, 
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, 
Şi eu te aştept. 
Doar tu ştii - 
Iubesc ploile, 
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, 
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

În ziua ce ne naştem începem să murim...

   Chiar din primele secunde de viaţă, ea e alături şi  începe a veghea asupra  noastră.
   Cînd suntem mici, nu-i observăm prezenţa şi chiar avem concepţii vagi despre ea. Însă ea ne veghează, ne înconjoară, ne caută locurile vulnerabile, iar uneori, tot ea ne întăreşte aceste  „călcîie ale lui Ahile”.
 E mereu alături. Merge la botez cu noi, ca să ne însemne în catastiful ei după nume. Merge la grădiniţă,  e alături de noi  cînd ne jucăm  în nisip cu micii prieteni. Mai apoi, ne însoţeşte la şcoală, la primele lecţii de viaţă şi...extrema ei.
   În timpul adolescenţei, cînd ajungem piept la piept cu unele probleme, ne apropiem foarte mult de ea...şi uneori, avem impresia că e unica salvare, iar ea nu ezită să ne ademenească . Însă există persoane puternice şi sub influenţa lor, ne dezicem de ideea iniţială şi o respingem...dar ea, ca şi mai înainte, îşi aşteaptă liniştită timpul...
   Trec ani. Noi devenim mai maturi şi odată cu această trecere a timpului se modifică şi ea. Devine mai agresivă şi mai neîndurătoare. Se vede că anii de aşteptare influenţează şi asupra ei. Nu mai este la fel de pasivă ca la început şi răsuflecîndu-şi mînecile începe să-şi adune roada...
   Spre sfîrşit, cînd suntem bătrîni şi vlăguiţi, ne mirăm cînd o vedem atît de aproape. Ne întrebăm de unde a apărut şi cum de a ştiut că-i timpul să sosească...Deşi, e nerăbdătoare şi are mult de lucru, ea, totuşi, ne mai dă cîtevai minute de răgaz, pentru a conştientiza că de fapt ea e mereu  alături de noi şi că o viaţă întreagă a aşteptat această clipă. Clipa cînd îţi i-a mîna slăbită în degetele-i noduroase şi reci şi te duce în lumea ei....